România se îndatorează cu 16,8 miliarde de euro prin mecanismul european SAFE, prezentat drept un pas major pentru securitate. În realitate, așa cum avertizează corect analistul NATO Hari Bucur Marcu, nu asistăm la o strategie de apărare, ci la acceptarea unei liste de cumpărături impuse, ambalată politic ca solidaritate europeană.
SAFE nu oferă bani gratis, ci împrumuturi. România va plăti dobândă pentru echipamente stabilite într-un cadru comun, fără ca statul român să fi prezentat public o doctrină militară actualizată, o analiză serioasă a amenințărilor sau o legătură clară între ce cumpărăm și cum ar fi folosit într-un conflict real.
Cu alte cuvinte, banii preced strategia, nu invers.
Lista de achiziții arată bine pe hârtie, dar riscă să fie exact ce spune expertul: o colecție de sisteme cumpărate pentru că „așa se face acum în UE”, nu pentru că rezolvă vulnerabilitățile reale ale României, logistică, mobilitate, apărare teritorială, capacitate de susținere pe termen lung.
Mai grav, această îndatorare masivă nu reconstruiește industria națională de apărare. România rămâne client, nu producător, dependentă de mentenanță, piese și modernizări din afară. Plătim scump, întreținem greu și nu acumulăm autonomie.
SAFE este convenabil politic: bifăm investiții, bifăm aliniere, bifăm sume mari. Dar apărarea nu se face prin bife. Fără viziune, doctrină și integrare reală, echipamentele nu înseamnă securitate.
Avertismentul este simplu și incomod: ne pregătim pe datorie pentru un război pe care nu l-am gândit. Iar când strategia lipsește, lista de cumpărături nu ține loc de apărare.
