În timp ce bucureștenii își căutau loc de parcare, comandau mâncare sau încercau să prindă ultimul autobuz, primarul Capitalei, Ciprian Ciucu, anunța că-și petrece serile… cu organigrama STB în brațe. Laptopul deschis, familia înțelegătoare, iar pe ecran – un univers birocratic care, după cum singur mărturisește, stă „undeva între conformismul din Rinocerii și birocrația opresivă a la Kafka”.
Nu e clar dacă atmosfera din sufrageria edilului e mai degrabă teatru absurd sau roman existențialist, dar cert e că cifrele îl inspiră dramatic.
Primarul a descoperit că la Societatea de Transport București (STB) lucrează aproximativ 250 de economiști și 200 de directori și șefi. Aproape o mică republică managerială, cu mai mulți conducători decât autobuze care vin la timp.
Prin comparație, la Administrația Prezidențială ar lucra circa 200 de persoane. Cu alte cuvinte, pentru a conduce România e nevoie de tot atâția oameni cât pentru a conduce conducătorii din STB.
Dar partea cu adevărat poetică vine la capitolul bani: Datorie curentă: 1,6 miliarde lei. Cost anual al transportului public: aproximativ 1,7 miliarde lei.
Adică exact cât bugetul municipiului Brașov, cu tot cu școli, spitale, parcuri, străzi și, probabil, mai puțini directori pe cap de locuitor. „STB-ul a ajuns să ne coste cât două municipii Brașov”, avertizează Ciucu. Iar dacă punem lucrurile în perspectivă, societatea de transport consumă cam cât o primărie de sector din București. Un ipotetic „Sector 7” – dedicat exclusiv autobuzelor care nu vin.
„Nu capitulez!”, varianta de București
În postarea sa, primarul citează din Eugène Ionesco și celebrul său personaj Bérenger din piesa Rinocerii: „Nu capitulez!”. În traducere administrativă: „JE NE CAPITULE PAS!”.
Doar că, în acest caz, rinocerii nu tropăie pe scenă, ci prin organigrame. Iar absurdul nu e metafizic, ci bugetar. Ciucu susține că PSD, AUR și susținătorii lui Piedone ar fi blocat auditul cerut pentru STB, așa că a decis să facă personal analiza datelor. „Compensez prin a lucra eu personal pe datele lor”, scrie primarul, sugerând o combinație rară între edil și auditor de noapte.
E o imagine aproape cinematografică: primarul Capitalei, cu Excel-ul deschis, încercând să descifreze „procesele de management” ale unei companii aflate formal în subordinea Consiliului General și a ADITPBI. Un fel de detectiv financiar într-un oraș în care autobuzele au program orientativ.
Consilii, consilii și încă un consiliu
STB are propriul Consiliu de Administrație, desemnat de membri ai Consiliului General. Întrebarea retorică lansată de primar – „Ce face acel CA în afară de a încasa indemnizații?” – plutește deasupra Capitalei ca un anunț de întârziere în stație.
Ciucu promite întâlniri cu conducerea STB, cu sindicatele și un plan de restructurare/reechilibrare bugetară. Sună tehnic, responsabil și inevitabil conflictual. Pentru că, dincolo de retorica literară și comparațiile bugetare spectaculoase, realitatea e simplă: transportul public din București costă enorm și funcționează adesea prost. Iar când un serviciu public ajunge să coste cât un oraș întreg, cetățenii încep să se întrebe dacă nu cumva călătoresc într-o piesă de teatru absurd.
Până la „soluția” promisă, bucureștenii rămân cu două certitudini: STB costă cât un municipiu. Primarul studiază noaptea. Iar între timp, în stație, afișajul anunță: „Vehiculul sosește în 3 minute.”
De vreo 20 de ani. Pe puțin.
