În timp ce românii strâng cureaua, iar instituțiile publice strâng… ștampilele, Guvernul României anunță cu entuziasm revoluționar lansarea unei noi platforme de digitalizare: „Fără hârtie”.
Da, ați citit bine. În 2026, după ani de promisiuni, strategii, PNRR-uri, grupuri de lucru, statul român a descoperit că internetul poate fi folosit și pentru sesizări online.
Platforma, lansată la inițiativa viceprim-ministrului Oana Gheorghiu, promite o procedură „simplă”:
„Intri pe site. Semnalezi problema birocratică. Sesizarea este analizată și publicată transparent. Se începe lucrul pentru rezolvare. Urmărești în timp real progresul”.
Lansarea vine într-un context delicat: măsuri de austeritate, tăieri, reorganizări și clasica promisiune că „de data asta facem reformă pe bune”.
Românii, însă, au reacționat cu entuziasmul specific contribuabilului care tocmai a fost plimbat între trei ghișee pentru o adeverință care există deja în altă bază de date a statului.
„Bineînțeles că nu funcționează”, scrie un internaut chiar la postarea cu care se lăuda Guvernul. Altul rezumă experiența digitală națională: „Pentru un dosar ești plimbat în 10 locuri.”
Iar cineva întreabă: „De ce trebuie să vă facem noi munca? De ce e atât de greu să faceți un audit?” O întrebare aproape revoluționară: dacă statul știe unde sunt problemele, de ce are nevoie de cetățeni să le raporteze? Dacă nu le știe… poate asta e, de fapt, problema.
De la promisiune eternă, la platformă eternă, la digitalizarea inexistentă
Digitalizarea administrației este promisă de ani buni. „Site-ul ANAF și SPV arată ca acum 50 de ani”, spune un internaut.
Alții compară viitoarea performanță a noii platforme cu precedentele succese digitale ale statului: „O să funcționeze ca Reges online, SPV și restul platformelor de stat.”
„Fără hârtie”, dar cu multe întrebări
Guvernul susține că platforma va transforma sesizările în „măsuri concrete de debirocratizare și digitalizare, monitorizate transparent până la soluționare”. Un cetățean rezumă însă dilema guvernanților: „Digitalizarea pornește de la baze de date comune, nu de la sesizările cetățenilor.”
Cu alte cuvinte, dacă instituțiile nu comunică între ele, dar comunică pe o platformă nouă despre faptul că nu comunică, am făcut un pas înainte sau doar am mai creat un formular?
Și, inevitabil, apare întrebarea națională: „Cât a costat site-ul și care este rolul lui?”, o curiozitate firească într-o perioadă în care ni se explică zilnic că nu sunt bani pentru orice.
Un alt român amintește o regulă de bun-simț: nicio instituție a statului nu ar trebui să ceară documente pe care le eliberează o altă instituție a statului.
Dacă această regulă ar fi aplicată, probabil că jumătate dintre dosarele cu șină ar deveni piese de muzeu, iar cealaltă jumătate ar fi convertită direct în PDF. Până atunci, românii pot intra pe „Fără hârtie” ca să reclame că li se cere hârtie…
Sfatul nostru pentru guvernanți ar fi să coboare puțin printre muritorii de rând, să dea câteva ture pe la ghișee și să afle că încă nu a dispărut nici măcar celebrul dosar cu șină căruia îi tot cântă prohodul de zeci de ani.
