De fiecare dată când Volodimir Zelenski transmite „mulțumiri” României, ni se sugerează că ar trebui să fim onorați. Solidaritatea noastră este lăudată, iar gesturile sunt ambalate diplomatic. Doar că memoria publică nu poate fi selectivă: Zelenski nu a fost mereu atât de „dulce” la adresa României. Problemele minorității românești din Ucraina au fost ignorate ani la rând, iar respectul real a apărut abia când sprijinul a început să curgă consistent.
Întrebarea esențială rămâne însă: cât ne costă aceste urări?
România oferă Ucrainei ajutoare militare, logistice, umanitare și sprijin diplomatic, toate din bani publici. Problema nu este doar amploarea ajutorului, ci lipsa totală de transparență. Cetățenii nu știu exact ce sume sunt alocate, pe ce perioadă și cu ce impact asupra bugetului național.
Mai grav, opacitatea continuă și după ce ajutorul părăsește România. Nu există informații clare despre modul în care Ucraina cheltuiește aceste fonduri. Vorbim despre miliarde pompate într-un context de război, haos și urgență, mediul perfect pentru risipă și delapidări. Nu este o acuzație, ci o realitate istorică: situațiile de criză sunt cele mai vulnerabile la astfel de derapaje.
Cu toate acestea, nu vedem rapoarte publice, audituri credibile sau o minimă contabilitate. Ni se cere să credem pe cuvânt, în timp ce românii suportă scumpiri, taxe mai mari și servicii publice subfinanțate. De aici vine scepticismul, nu din lipsă de empatie, ci din neîncredere și oboseală.
Solidaritatea nu înseamnă cec în alb, iar prietenia nu presupune tăcere. Urările lui Zelenski, oricât de bine formulate, nu pot înlocui transparența, respectul reciproc și responsabilitatea față de banii publici. Fără acestea, fiecare „mulțumim, România” riscă să fie perceput nu ca apreciere, ci ca o notă de plată…lipsită de consumații, dar și de explicații!
