Într-o lume în care tensiunile cresc de la o zi la alta, iar conflictele mocnite pot exploda oricând, România a găsit momentul perfect să… se bage în seamă.
Declarația făcută de Nicușor Dan privind disponibilitatea țării noastre de a contribui la securizarea Strâmtorii Ormuz nu este nici curajoasă, nici strategică. Este, pur și simplu, inutilă. Și potențial periculoasă.
Să fie clar: România nu are niciun rol decisiv în această zonă, nici interese directe care să justifice o astfel de poziționare. Nu suntem nici actor regional, nici putere navală relevantă în acel teatru. Și totuși, bifăm prezența. De ce? Pentru imagine. Pentru reflexul de a spune „prezent” ori de câte ori se face apel nominal în cancelariile occidentale.
Numai că lumea nu mai este într-un moment în care astfel de gesturi sunt gratuite.
Orice declarație de implicare, fie ea și ambalată în termeni tehnici precum „securizarea navigației”, înseamnă, în realitate, o poziționare. Iar poziționările, în contexte tensionate, vin la pachet cu consecințe. Nu simbolice. Reale.
România avea, de această dată, o opțiune simplă și inteligentă: prudența. Neutralitatea. Tăcerea calculată. În schimb, a ales exact opusul — o vizibilitate fără miză și fără beneficii concrete.
Ce câștigăm? Nimic palpabil.
Ce riscăm? Mult mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem.
Mai grav este însă altceva: senzația tot mai apăsătoare că politica externă a României nu mai este rezultatul unei gândiri strategice, ci al unui reflex birocratic. Se transmite o linie, se citește o linie, se execută o linie. Fără dezbatere. Fără filtrare. Fără asumare reală.
De aici și eticheta care începe să prindă: un președinte „de prompter”. Un lider care nu construiește direcții, ci le rostește.
Este o critică dură, dar greu de ignorat atunci când deciziile par desprinse dintr-un scenariu scris în altă parte, pentru alte interese.
Într-o perioadă în care marile puteri calculează fiecare cuvânt, fiecare gest, fiecare nuanță, România pare să funcționeze pe pilot automat. Iar pilotul automat, în politică externă, este poate cel mai periculos mod de a naviga.
Strâmtoarea Ormuz nu este problema României. Dar, prin astfel de ieșiri, riscăm să o transformăm într-una.
Și asta fără să avem nimic de câștigat, eventual…doar o mâncărime-n cur!
