În politica românească, diferențele afișate sunt adesea mai spectaculoase decât cele reale. George Simion și Nicușor Dan par, la prima vedere, exponenți ai unor lumi opuse: unul revendicat ca lider al revoltei populare, celălalt ca simbol al „tehnocratului civic”. În realitate, ambii sunt produse ale aceluiași laborator ideologic și ale aceluiași segment de sistem care mimează pluralismul, dar controlează direcțiile esențiale.
Un indiciu clar îl reprezintă traseul lor comun prin zona ONG-urilor. Ani la rând, ambii au activat sub pavilionul „societății civile”, militând pe cauze similare, în cadre atent finanțate și monitorizate. Acest lucru ridică o întrebare legitimă: cine i-a format, cine i-a antrenat și, mai ales, pentru ce tip de roluri politice? ONG-urile nu sunt, în sine, o problemă. Problema apare atunci când ele devin pepiniere de cadre politice menite să ocupe, pe rând, toate zonele spectrului ideologic, fără a schimba cu adevărat raportul de putere. Tot probleme generează și când ajung să influențeze mediul economic, prin acțiuni în instanță sau proteste, când, sub paravanul ecologismului ajung să blocheze capacități de producție.
George Simion este exemplul cel mai vizibil al acestui mecanism. Așa-zisele „gafe” din campanie, de la declarații excesive până la promisiuni imposibil de onorat, nu par simple scăpări, ci episoade de marketing electoral. Recunoașterea publică a minciunii privind „casele pentru români” a dus la prăbușirea imaginii sale, dar, paradoxal, a dus și la consolidarea notorietății. Într-o societate tensionată, astfel de personaje sunt utile: canalizează furia, o strâng într-un năvod larg și o țin sub control. Vezi reacția lui după anularea turului unu și eliminarea lui Călin Georgescu! O simulare de revoltă, dezbinarea maselor nemulțumite și…cam atât.
Pentru cine nu a înțeles, AUR nu este, în această cheie, o amenințare reală pentru sistem, ci un ventil. Un mecanism de depresurizare socială, menit să adune aproape tot electoratul anti-sistem și să-l țină captiv într-o opoziție zgomotoasă, dar inofensivă din punct de vedere structural. Speranțele puse de mulți români în George Simion riscă să se dovedească o cacealma politică, în care revolta este simulată, nu asumată până la capăt.
Pe de altă parte, Nicușor Dan reprezintă fața „respectabilă” a aceluiași fenomen. Un discurs tehnic, aparent apolitic, dar perfect compatibil cu direcțiile impuse. Diferența dintre cei doi este de stil, nu de substanță. Unul vorbește pe limba străzii, celălalt pe limba rapoartelor, sau uneori deloc. Ambii funcționează însă în interiorul aceluiași perimetru permis.
În acest context, PSD, PNL, AUR și USR par mai degrabă administrații succesive ale aceleiași politici, decât alternative reale. Este tot mai evident pentru o parte a societății că deciziile majore nu se iau în interiorul granițelor, iar politica aplicată este, în mare măsură, impusă. Trist este că, în aceste condiții, nu se poate forma un pol autentic de echilibru. Pe cale naturală, opoziția nu reușește să se construiască, pentru că toate supapele sunt deja ocupate.
România are nevoie, mai mult ca oricând, de o alternativă reală la actuala clasă politică, una care să nu fie produsul aceleiași eprubete. O alternativă care să funcționeze în interesul națiunii, nu ca element de decor într-un sistem care a demonstrat, în repetate rânduri, că știe să se protejeze pe sine, chiar și atunci când pare că se contestă.
Până atunci, diferențele dintre Simion și Nicușor Dan rămân mai degrabă scenografice. Rolurile sunt diferite, piesa este aceeași.
