În timp ce guvernarea predică austeritatea cu voce gravă, în culisele politicii românești se duce o luptă aproape comică pentru bugetul statului. Nu pentru că ar lipsi tensiunea, ci pentru că logica pare să fi dispărut cu totul.
Într-o perioadă în care fiecare leu este prezentat ca fiind vital, politicienii par să se certe mai degrabă pe principii de imagine decât pe soluții reale. Iar în centrul furtunii se află premierul Ilie Bolojan, acuzat de opoziție și de partenerii de guvernare că face economii exact acolo unde costul social este cel mai mare.
De o parte, Sorin Grindeanu și Partidul Social Democrat cer introducerea așa-numitului „Pachet de Solidaritate”. Ideea ar fi simplă: sprijin pentru aproximativ 3,5 milioane de familii vulnerabile, pensionari cu venituri mici, copii cu dizabilități, mame sau veterani, oameni care, potrivit social-democraților, suportă cel mai dur efectele austerității din ultimul an.
Grindeanu nu s-a ferit de cuvinte: îl acuză pe premier că a redus la jumătate impozitul pentru multinaționale și că a anulat măsura care limita externalizarea profiturilor. „Prin aceste decizii ați luat miliarde de lei din bugetul statului și i-ați lăsat cadou bogaților. Ați ales deliberat să vă lipsiți de resurse vitale pentru a servi interesele marilor corporații”, spune liderul PSD.
Ironia situației devine aproape absurdă când discuția ajunge la sumele concrete. În timp ce miliarde ar fi fost pierdute din decizii fiscale, politicienii dezbat cu seriozitate dacă un copil cu dizabilități merită o creștere a sprijinului de la 80 la 199 de lei. O dezbatere care, privită din afară, seamănă mai degrabă cu o dispută contabilă pe mărunțiș, într-un buget care se evaporă liniștit în alte direcții.
De cealaltă parte, Partidul Național Liberal respinge acuzațiile și vorbește despre populism. Liberalii susțin că propunerile PSD sunt mai degrabă promisiuni politice decât politici sustenabile. În traducere liberă: solidaritatea e bună, dar doar dacă nu costă prea mult.
În mijlocul acestui schimb de replici, austeritatea continuă să fie prezentată ca inevitabilă. Pentru cetățeni, însă, inevitabilul pare să funcționeze selectiv. Pentru familiile vulnerabile, fiecare leu este analizat la microscop. Pentru marile decizii fiscale, lupa dispare brusc.
Astfel, România ajunge să trăiască paradoxul perfect al politicii bugetare: statul spune că nu are bani pentru cei mai vulnerabili, dar găsește mereu explicații sofisticate pentru miliardele care nu mai ajung niciodată în buget.
Iar până când politicienii vor reuși să se înțeleagă asupra aritmeticii elementare a solidarității, singurul lucru care pare sigur este că disputa va continua. Pentru că, în politica românească, bugetul nu este doar un instrument economic. Este, înainte de toate, un câmp de luptă, și uneori chiar o scenă de ironie involuntară.
