România nu duce lipsă de resurse energetice. Duce lipsă de decizie. De ani de zile, hidrocentrale aproape finalizate, investiții de sute de milioane de euro, sunt ținute în loc nu de lipsa banilor, nu de incapacitate tehnică, ci de un război juridic purtat sub steagul „protecției mediului”.
În acest peisaj, decizia președintelui Nicușor Dan de a trimite la Curtea Constituțională a României legea care ar fi deblocat aceste proiecte nu face decât să prelungească un blocaj devenit deja cronic. Vorbim despre o lege care a fost susținută de absolut toate partidele, excepție făcând USR, care este plămădit în aceeași eprubetă cu ONG-urile, nefăcând rabat de la politica lor distructivă.
Și totuși, România rămâne captivă. Captivă între dosare, contestații și un tip de activism care nu mai corectează excese, ci blochează sistematic orice progres. ONG-urile de mediu au transformat instanțele într-un instrument de întârziere pe termen nelimitat, iar statul pare incapabil să traseze o linie clară între protecție și abuz.
Între timp, realitatea nu așteaptă. Crizele energetice nu se rezolvă cu procese, iar independența nu se construiește cu proiecte ținute la sertar. Ironia este că hidroenergia, una dintre cele mai curate surse disponibile este sacrificată în numele unui ecologism pus paravan și dus la extrem. Importurile și facturile românilor, în tot acest timp, duduie!
Dacă privim atent, chiar și la nivelul Uniunii Europene se simte o schimbare de ton. Politici promovate agresiv sub umbrela Green Deal european sunt acum reevaluate în fața realităților economice. Au realizat că tranzițiile heirupiste nu funcționează. Doar că, în România, inerția blocajului continuă.
Problema nu mai este despre mediu. Este despre capacitatea statului de a funcționa. Când proiecte aflate în stadiul de construcție de peste 90%, nu pot fi finalizate ani la rând, nu mai vorbim despre precauție, ci despre paralizie. O paralizie orchestrată!
România nu își permite luxul acestei paralizii. Dar, în ritmul actual, exact acolo se îndreaptă.
