Într-o țară în care realitatea bate filmul, iar filmul ajunge probă la dosar, ancheta DIICOT despre „fotografiile care n-au fost niciodată” deschide o întrebare simplă: dacă totul e o înscenare, cine mai joacă rolul adevărului? Scandalul care îi aduce în același cadru imaginar pe Nicușor Dan, Victor Ponta și Florian Coldea pare, în lumina noilor dezvăluiri, mai degrabă o producție low-budget decât o conspirație de stat. Cu actori machiați, camere de supraveghere „uitate” strategic și o vilă din Tunari transformată în studio de film, povestea capătă accente de sitcom politic.
„N-am spus nicio secundă că sunt adevărate”
În centrul furtunii se află Elena Lasconi, care pare să fi descoperit, retrospectiv, cea mai sigură poziție din politică: între „am publicat” și „n-am garantat”. „Eu am zis că le pun la dispoziție tot ce doresc, pentru a face lumină în acest caz. Vă dați seama că dacă aș fi știut că acele fotografii sunt false nu le-aș fi publicat niciodată. Și oricum nu am spus nicio secundă că ele sunt adevărate.”
Traducere liberă: imaginile erau suficient de convingătoare cât să fie utile, dar nu suficient de verificate cât să fie asumate. O filozofie politică modernă, în care adevărul e opțional, dar timing-ul e esențial.
Cine a comandat filmul?
Dacă până acum publicul se întreba „s-a întâlnit sau nu?”, acum întrebarea devine mai sofisticată: cine a dat „acțiune”? Procurorii spun că nu știu încă cine a comandat înscenarea. Suspecții, în schimb, susțin că au creat totul „din proprie inițiativă”, într-un moment de inspirație artistică.
Satiră, spun ei. Desigur, în România, satira implică de regulă costume, actori și… plângeri penale. Un gen artistic în plină dezvoltare.
Ponta: „Pentru cine au lucrat?”
Victor Ponta ridică poate cea mai incomodă întrebare: „Ei au lucrat pentru un candidat. Dar pentru cine? Pentru Lasconi sigur nu au lucrat, că s-a făcut praf. Pentru mine sigur nu, că m-a afectat destul de mult. Nu e vorba doar despre poze falsificate. E vorba de mult mai mult de atât.”
Într-adevăr, „mult mai mult de atât” pare să fie noua unitate de măsură a misterului. Dacă nimeni nu a beneficiat, dar toată lumea a fost afectată, atunci cine a câștigat? Publicul? Greu de crezut.
Bonus track: Macron, inclus în universul cinematic
Ca orice producție ambițioasă, povestea vine și cu un plus internațional: un clip în care Nicușor Dan ar discuta cu Emmanuel Macron. Real sau nu, nici acesta nu scapă de suspiciunea că ar fi trecut prin aceeași „post-producție creativă”.
În ritmul ăsta, nu ar fi exclus ca în sezonul următor să aflăm că și summit-urile europene au fost, de fapt, filmate într-un studio din Ilfov.
Tăcerea oficială, cel mai constant personaj
În tot acest spectacol, Administrația Prezidențială joacă rolul preferat al instituțiilor românești: tăcerea. Un personaj stabil, previzibil și mereu prezent, indiferent de scenariu.
Întrebările care rămân
Dacă asta a fost „satiră”, unde se termină umorul și începe manipularea?
Dacă nimeni nu a comandat nimic, cum se explică nivelul de organizare?
Și, mai ales, dacă realitatea poate fi regizată atât de ușor, mai există vreo diferență între campanie electorală și casting?
Până la eventualul episod final, posibil după audierea lui Nicușor Dan rămâne o concluzie amar-ironică: în politica românească, nu doar adevărul e relativ, ci și distribuția.
